Suntem împreună de 11 ani, da, ați citit bine, de 11 ani. Bineînțeles că ne-am gândit la căsătorie pe parcursul anilor, dar niciodată nu am dus-o până la capăt. Ne-am simțit bine, cum eram, în garsoniera aia mică, închiriată; în opinia unora, trăind în concubinaj (ce cuvânt urât, nu?).
Anul trecut în februarie, totul s-a schimbat.
Mâncăm des în oraș, măcar o dată pe lună, mai ales că orașul ne oferă o mulțime de posibilități în acest sens. E bine de știut despre mine că sunt obsedată de bucătăria japoneză, mai ales de sushi. Cred că, dacă aș avea destui bani, aș mânca sushi toată ziua, și la desert. (Vă spun un secret: mi-ar plăcea la nebunie, dacă la nuntă aș putea să servesc un tort de sushi).
Deci, povestea începe într-o după-amiază de februarie. Am avut o zi foarte lungă și obositoare, nu am avut chef deloc să gătesc în seara aceea. (Oricum nu gătesc foarte des.) Așa că prietenul meu, ca un domn adevărat, mi-a propus să mergem să mâncăm sushi în Nobori (un restaurant japonez din Cluj). Ar fi trebuit să știu din prima că e ceva la mijloc, fiindcă lui îi place destul de mult să economisească, și e adeptul mâncării gătite acasă; și dacă țin bine minte, am mâncat deja luna respectivă în oraș. Dar, din cauza oboselii, nu am observat năzdrăvănia.
După un platou imens de sushi și un vin delicios, am pornit acasă. Aș descrie aici puțin condițiile meteo: 7 februarie, ploaie, frig, vânt și coafura mea degeaba rezista, eu voiam să luăm taxiul acasă. El sub nicio formă nu a vrut să facem asta, a insistat să mergem pe jos. Eu, îmbufnată, am acceptat. Mai mult decât atât, a ales calea mai lungă, care trece prin Parcul Central, motivul fiind să ne uităm, dacă se poate patina pe lacul înghețat. (???) Puteți să vă imaginați cât de încântată am fost. Ne-am certat tot drumul, mă gândeam, cum poate să fie cineva atât de nesimțit. De ce nu vrea să ia în considerare că plouă și că pantofii mei sunt pe jumătate scufundați în apă?
M-am dus mai departe cu lacrimi în ochi, dacă aș fi avut bani la mine, l-aș fi lăsat acolo cu siguranță, m-aș fi dus acasă singură (cu taxiul), aș fi lăsat și cheile în ușă. Când am ajuns în parc, pașii lui au început să se încetinească vizibil, lucru care a început să mă enerveze și mai mult. Brusc s-a oprit lângă lac. Deja știam că seara asta nu pare a fi genul de seară în care mergem acasă liniștiți. Pun pariu că acum toată lumea crede că s-a lăsat pe genunchi, în noroi, și a intrat în modul Don Juan, ținând un speech super romantic. Nu e un om vorbăreț, și îl ia un an să termine de zis o poveste.
Unde eram? A, da, malul lacului, plouă și el scoate din buzunar un ou Kinder, care arăta de parcă acum ar fi căzut dintr-un camion (a fost reîmpachetat).
Când l-am deschis, am văzut, că în cutiuța aia galbenă (în care țineam pe vremuri dințișorii de lapte, mai țineți minte?) era o figurină deja asamblată. „Cum? Asamblatul jucăriilor Kinder e partea mea preferată!” În cutiuță era ascuns renul din „Frozen” și am văzut un inel în jucărie. A zis: „Vrei să fii soția mea?” și eu tot așa simplu am răspuns că Da! După asta, drumul spre casă, nu mai era atât de lung. Deja pe drum am decis că repede, repede trebuie să le scriu fetelor de la Delikates, fiindcă nici nu mă uit la altă rochie de mireasă, decât la a lor. În secret, de ani de zile răsfoiesc cataloagele lor, care arată ca o magie transpusă în realitate.
Pantofii: neapărat trebuie să fie verzi. Uitați-vă la videoclipul celor de la Middlemist Red. Piesa se numește Multicoloured Drive, în videoclip, mireasa poartă pantofi verzi, pentru mine acest detaliu e obligatoriu. (Apropo, vreau să zic, că de atunci tot îmi caut pantofii verzi).
În orice caz, ador faptul că locația marelui gest nu a fost undeva pe o plajă exotică, și că nu am primit un inel cu un diamant atât de mare încât să rămână agățat de toate puloverele mele, și să scoată firele din ei.
El știa, Clujul e orașul meu de suflet.
